Site Loader
Sainte Foy la Grande 33220 Gironde France

Din categoria vorbelor tradiționale cu mare ecou peste generații, care mi-au dat mari bătăi de cap și de inimă pînă acum cîțiva ani este  cea care zice: "timpul  le vindecă pe toate". Cu excepția cazurilor în care asta se referă la zgîrieturi și julituri de suprafață, unde timpul și eventual niște dezinfectant într-adevăr vindecă, fraza e în egală măsură total neadevărată și puternic dăunătoare. Orice trece sau de fapt pătrunde dincolo de suprafață, în textura adîncă, la propriu sau figurat, material sau energetic, nu are cum să fie vindecat de timp și doar de timp. O hemoragie internă nu trece cu timpul, doar dacă nu cumva ne referim la "trecerea" în alt tărîm. Dar ăsta este un sarcasm, iar sarcasmele nu mă preocupă. La fel cum nici o durere emoțională sau psihică gravă, pe care o duci cu tine, nu trece pur și simplu doar pentru că e ascunsă adînc și trece vremea peste ea și peste tine.

De fiecare dată cînd auzeam în tinerețe fraza asta mă punea destul de intens pe gînduri, pentru că o auzeam rostită de persoane în vîrstă, și credeam încă în ideea conform căreia oricine "în etate" era un posibil înțelept, care circula cu secretele lumii în buzunar și catadicsea să împartă cu noi ăștia mai neumblați cîte un adevăr adînc te miri cînd. Cu multă uluire, după multe răsturnări de situații (și obiecte), după un lung proces interior desfășurat uneori în pasul piticului, alteori ca la vals, un pas înainte și doi înapoi, cu sau fără eleganță, am ajuns să nu mai cred tot ce spune un bătrîn doar pentru că au trecut anii peste el.  Iar vorba asta care spune că "timpul le vindecă pe toate" este una dintre ele.

Fie că sunt femei sau bărbați, clienții cu care lucrez ajung la mine în marea majoritate a cazurilor după ce au încercat diverse metode de a se vindeca, după ce au citit o grămadă și au testat multe, sau după ce au urmat diverse terapii. Durerile și suferințele pe care oamenii le dezvăluie mai mult sau mai puțin ușor descriu suflete pe care chinul le-a contorsionat crunt și pe care timpul nu a făcut decît să adauge straturi noi, falduri cu atît mai bogate cu cît cercetarea și căutarea unei rezolvări au fost mai intense.

Deși majoritatea celor cu care lucrez sunt femei, subiectul articolului de față se referă la bărbații care cer ajutor prin terapie și care, din păcate, nu sunt mulți. Despre ei vreau să vorbesc. Și aici deschidem cutia Pandorei, sau mai degrabă descoperim călcîiul lui Ahile. Fie că e vorba de foști clienți de-ai mei sau de clienții terapeuților pe care îi cunosc, adevărul este că, într-un fel profund chinuitor și particular, timpul a lucrat cît se poate de nimicitor și pervers în viețile acestor bărbați.

Tot el, timpul, a fost ajutat magistral de un fel de educație la baza căreia stătea un adevăr suprem: "Băieții nu au voie să plîngă".

De cîte ori ați auzit una din următoarele fraze, cu variațiile de rigoare, adresate de părinți unor băieței între 2 și 10 ani:

"Ești bărbat, nu fetiță. Doar fetițele plîng".

"E o zgîrietură, mare brînză, pîn-te-nsori trece".

"Nu te mai bîzîi că mă faci de rușine în magazin".

(Cu variantele "nu te mai bîzîi că s-aude pîn' la vecini" sau "nu te mai bîzîi că ne-aude tac-tu". În ultimul exemplu, băiețelul devine brusc responsabil și de soarta mamei, care e periclitată dacă tatăl aude plînsul copilului. Deranjat, tatăl intervine pedepsind mama, căci îngirijirea copilului mic e treabă de femeie.)

Educația asta se aplica în trecut (sper că dramatic mai puțin în prezent) de la vîrste fragede, impus de tați care aveau la rîndul lor carențe majore de atenție, grijă și iubire parentală și care replicau exact ce văzuseră, după principiul: "Eu am suferit tare mult, mi-a fost greu dar m-am descurcat și uite cît de puternic sunt! Așadar copilul meu, care nu va trece prin aceleași greutăți, pentru că are și mamă și tată, trebuie învățat că miorlăiala și răsfățul nu sunt bune. Îl învățăm asta cum știm noi mai bine și ăsta e semn de iubire. Că doar nu-l batem; dar nici nu sărim la orice miorlăială".

Sau: " E băiat, lasă-l să mai și plîngă, nu-i nici o problemă, dimpotrivă. Așa învață că nu i se fac toate mofturile. Pe fată am răsfățat-o. Pe băiat trebuie să-l creștem altfel". Mai tîrziu, cînd bebelușul creștea și învăța să meargă, dacă se lovea, i se spunea: "Dacă plîngi nu ești bărbat adevărat, ești cîrpă".

Pasul imediat următor este și mai pervers, pentru că se întîmplă cumva natural: orice emoție pe care un băiețel o exprimă poate trece la categoria "miorlăială" și după principiul că ceea ce vezi aia înveți, copilul învață repede că nu e bine să-și exprime emoțiile. Apoi ascunde. Zile și nopți și săptămîni și luni și ani de emoții sunt ascunse adînc de tot, atît de adînc și atît de bine ferecate încît ascunsul devine un fel de a trăi. Pentru că emoțiile sunt un semn de slăbiciune, la fel și exprimarea lor. Ascunzi pînă aproape uiți că ai emoții, pentru că de fiecare dată cînd apar te incapacitează, te pun în inferioritate și oricum nu știi ce să faci cu ele.

La pachet cu asta vine și ideea că bărbatul e prin excelență cel puternic și de nezdruncinat și tebuie să le ducă pe toate și anume singur. Viața e cum e, în general grea, cîinii nu umblă cu covrigi în coadă, viitorul bărbat trebuie să-și facă un viitor, apoi o familie de care să aibă grijă. Trebuie să fie cel (mai) puternic. O femeie își poate permite să plîngă, o femeie are o grămadă de soluții la dispoziție: are prietene cărora li se poate confesa, dacă are noroc are și o mamă sau o soră, ca să nu mai vorbim că o femeie poate merge la terapie. Iar terapia e toată vorba asta fără cap și coadă, sissy stuff... Pentru că a cere ajutor e considerat un alt enorm semn de slăbiciune. "Ești bărbat, descurcă-te singur!" este o frază care face enorm de mult rău cînd e repetată obsesiv băiețeilor.

Dăm apoi timpul pe repede înainte, același timp din subiect și vedem bărbați de diverse vîrste, învățați să-și ascundă și să-și reprime emoțiile, ducînd o luptă chinuitoare cu toată enorma greutate a unor "lucruri" ne-exprimate de o viață întreagă.  Peste toate astea au pus lacăte și drugi, spirale de raționalizare, pe cît de subtile pe atît de amețitoare, apoi viața a pus și ea bune și rele și minunate și  groaznice. Le-au dus pe toate, blocați în carcasa formată pe vremea cînd descopereau lumea. Timpul (ăla care ar trebui să vindece orice julitură, tristețe, boală necaz, ciupitură sau nenorocire) a așezat totul strat peste strat. Iar întrebări ca: "Îți aduci aminte cînd anume ai plîns ultima oară?" sau "De cînd anume duci durerea asta nespusă în tine?" stîrnesc reacții de neimaginat altădată pentru acești bărbați.

De curînd, un client mi-a mărturisit un lucru pe care am permisiunea să-l dezvălui, sub protecția anonimatului: "N-am crezut niciodată că pot vorbi despre ce simt. Ăsta era felul meu de a trăi.  Pînă cînd viața a devenit de netrăit". Acest om minunat, antreprenor de succes, un bărbat puternic, un soț admirabil care și-a ajutat soția să treacă printr-o boală cruntă și să reapară învingătoare și luminoasă, un tată tare bun și un suflet de o generozitate exemplară, acumulase, ascunzînd adînc, o viață întreagă de emoții reprimate.  Fusese învățat,  printre altele, că el, spre deosebire de sora lui, mai sensibilă, mai slabă, trebuie să fie fratele bun și puternic. Doar așa nu-și supăra părinții și doar așa reușea în viață.

De cîte ori nu ați auzit vorbele următoare spuse de bărbați în toată firea:

"M-am enervat și am pierdut șirul pentru că m-a apăsat pe butoane" ..

"Nu mă mai zgîndări că nu știu ce se întîmplă"...

"Nu mă provoca c-o să-ți pară rău"...

"Nu-mi mai spune asta că știi că nu pot să mă abțin"...

Toți acești bărbați învățați să fie puternici și mereu în control își dau seama, din păcate după multă suferință, că de fapt controlul nu e la ei. Controlul e la oricine în afara lor, la oricine îi "zgîndăre", îi "provoacă" sau îi "apasă pe butoane", pentru că oricine din afară poate fi la butoane. Momentul conștientizării este revelator, iar pentru unii este chiar momentul din care încep să caute și să ceară ajutor. Pentru toți clienții bărbați cu care am lucrat, eliberarea și puterea adevărată au venit după ce și-au dat voie să-și exprime și să-și recunoască emoțiile, într-un exercițiu terapeutic la capătul căruia și-au dat seama că, de fapt, măsura supremă a curajului adevărat este asumarea vulnerabilității.

Cum poți să-ți măsori curajul, dacă nu știi care sunt situațiile în care ai curaj și mai ales cele în care nu ai ?

Cum poți afla cît de puternic ești dacă nu știi în ce situații ai putere și mai ales în ce situații nu ai?

Toți acești bărbați care și-au asumat și exprimat blocajele emoționale, care și-au dezvăluit în primul rînd lor propria vulnerabilitate, și-au dat seama că au parcurs conștient și au exprimat în cunoștință de cauză emoții blocate de zeci de ani în adîncul subconștientului. Iar rezultatul, pentru fiecare dintre ei, surprinzător și spectaculos, a fost o eliberare extraordinară și obținerea cu adevărat a controlului. Și-au luat cu adevărat puterea înapoi și au devenit astfel cu atît mai puternici și mai liberi.

Una dintre cele mai importante învățături pe care părinții le pot da copiilor, dacă nu chiar cea mai importantă, este legată de modul în care copilul învață să-și exprime și să-și  controleze emoțiile. Pentru un copil, emoțiile sunt lucrurile cele mai reale pe care le are.  De modul în care un copil mic învață să le manifeste depinde nemijlocit și covîrșitor modul în care adultul de mai tîrziu va ști să-și înțeleagă, să-și accepte și mai ales să-și calibreze stările. Întreaga lui viață va depinde de felul în care învață să-și accepte și să-și înțeleagă emoțiile, pentru a le integra într-un sistem propriu, care mai apoi să-l ajute și să-l ghideze, nu să-l blocheze.

Felul în care un copil este învățat să-și trăiască emoțiile este primul proces pedagogic major în care părintele își influențează copilul. Iar timpul (acel timp despre care e vorba în acest articol) absolut esențial, cînd părinții încep, conștient și inconștient să-și educe copiii, începe să curgă de cînd copiii, fetițe sau băieți, deschid prima oară ochii asupra lumii ăsteia. Din primul moment cînd băiețelul vostru vă vede, dragi părinți, de atunci începînd, felul în care vă trăiți propriile emoțiile îl învață pe el cum să facă același lucru.

 

 

Post Author: RoxanaStanciu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *