Articol apărut în ediția online a Revistei CARIERE din 27 iulie 2021, în serialul "Povești de crescut copiii".
E întuneric. Pînă acum două luni întunericul era o lume sigură și calmă. De fapt se simțea una cu lumea. Ea era lumea. Un zgomot ritmic și în surdină o susținea și se armoniza cumva cu un ritm propriu care venea din ea însăși. Plutea, era și se simțea mîngîiată tot timpul. Tot timpul. De fapt timpul și spațiul erau una cu ea. Ea era tot și avea room service 24 de ore din 24, 7 zile pe săptămînă. Desigur, fără să știe ce e o săptămînă sau o zi. Toate lucrurile se întîmplau magic, de fapt normal, pentru că orice fel de nevoie avea era îndeplinită cumva înainte să se simtă ca o nevoie.
De la o vreme, multe sunt neclare. E complet neajutorată și reușește cumva să-și miște capul. Nu mai plutește deloc și nu mai e mîngîiată tot timpul. Într-un fel de necuprins, tot ce îi face bine e cumva în afara ei. Parcă niște forțe enorm de puternice trec prin ea la intervale cumva ritmice iar ea nu înțelege nici despre ce e vorba și nici ce să facă.
Iar acum, întunericul ăsta chiar e cu adevărat înspăimântător. S-a trezit, e singură și nu-i e bine. Senzația asta de singurătate o simte de la o vreme și e groaznică pentru că o întristează tare de tot. Cîteodată, o senzație dureroasă din mijlocul ființei ei o sperie cumplit.
Apar parcă niște umbre care dispar la loc în întuneric. Apoi nu se mai întîmplă nimic. Simte un soi de panică în corp și începe să țipe, apoi se oprește ca să respire.
Nu se întîmplă nimic. E tot întuneric și e tot singură.
Acum chiar că simte cum orice era pînă de curînd bun și cald și mereu, adică tot ce era sigur, a dispărut. Începe să țipe și mai tare, cu disperare. Și deodată întunericul se deschide cumva și o fantă de lumină aurie taie întunericul. Apare o față familiară și aude un cuvînt care se rosteșe des în preajma ei. Și apoi miracolul de altă dată se întîmplă. E luată în brațe și mîngîiată, aude iar zgomotul acela ritmic pe care îl auzea de obicei și își dă seama că e aprope în siguranță. E purtată prin aer și susținută și fața familiară o alină și îi șoptește și îi îngînă un cîntecel care îi place. L-a mai auzit. Suspinele i se răresc încetul cu încetul și aproape că e fericită. De fapt e. Parcă toate grozăviile și piticii ăia întunecați au dispărut, goniți de lumină și de mîngîierile calde și bune. E în siguranță.
Mîngîierea face parte din esența iubirii și a exprimării ei.
E primul gest pe care o mamă îl face cînd își ține bebelușul în brațe. Mîngîierea și ținutul în brațe sunt de fapt felul în care un nou născut învață că e în siguranță. Mai departe, de-a lungul copilăriei mici, faptul că un copil știe și se așteaptă să fie alinat, mîngîiat, împăcat sau luat în brațe, îl asigură treptat, adică îl deprinde nu numai cu ideea că e în siguranță, ci și că lumea nu e un loc malefic. Mai mult decît atît, siguranța că e ascultat, alinat, văzut și auzit în mod repetat, îl ajută să-și consolideze propria siguranță în el.
Mai important decît cele de mai sus și chiar paradoxal, dacă în copilărie am fost de destule ori alinați și asigurați cînd ne era tare frică de ceva, atunci o parte a minții noastre deprinde și capacitatea de a se auto-liniști, de a se alina, iar copilul învață să se liniștească și mai apoi înțelege la nivel profund emoțional că poate oferi alinare și altora.
Copiii nu au controlul emoțiilor. Îl învață de la adulți.
Am să tot scriu fraza asta pentru că trebuie să o afle cît mai mulți părinții cu copii mici, deși și celor cu copii mari le prinde bine. Eu am aflat-o destul de tîrziu. A existat o teorie la un moment dat în puericultură și a rezistat din păcate destulă vreme, în care medicii pediatri învățau tinerele mame că nou născuții trebuie luați în brațe doar cînd sunt hrăniți și schimbați, pentru că altfel se învață prost.
“Cum prost?” Mi-am întrebat în spital medicul neo-natolog, la 23 de ani, năucă și traumatizată, după nașterea primului copil, asistată de un medic care duhnea a băutură și care mi-a cam reproșat că m-a apucat născutul taman duminică după-amiază.
‘’Uite-așa, o să ajungi să-l ții în brațe tot timpul!” Tot timpul? Încercam un soi de viziune în care mă vedeam cărînd în brațe un copil de 16 ani și ceva nu se lega.
“Sunt parșivi, se-nvață imediat cu brațele” sau “Un bebe plînge, ce să facă altceva? Plînge că doar nu știe să vorbească”.
Șirul de imbecilități de genul ăsta sunt cunoscute multora dintre părinții deveniți acum bunici. Mai știu și bunici deveniți străbunici care au susținut cu aplomb următoarea teorie: “Primul copil al nostru a fost o fetiță. Am cam răsfățat-o că o lua nevastă-mea în brațe una-două. Cu al doilea am zis: gata cu fandoseala! E băiat, îl lași să plîngă că nu pățește nimic.”
Pentru un nou-născut, interacțiunea cu un adult înseamnă iubire. Orice acțiune prin care adultul atinge, mîngîie, hrănește, leagănă un bebeluș, îi vorbește și îl alintă, toate astea se traduc în iubire. Sutele și miile de dăți în care adultul răspunde cu iubire și grijă unui nou-născut dezvoltă creierul celui mic. De fiecare dată cînd un copil simte foame sau sete sau frig sau durere, iar mama răspunde și îl liniștește, se consolidează un pattern prin care o perioadă de stress și dezechilibru este imediat reparată de către părinte și înlocuită cu relaxare și siguranță. Și cu fiecare dată cînd lucrul ăsta se întîmplă, cînd adultul readuce armonia în starea copilului, cînd e prezent, atent și receptiv, acest comportament iubitor devine predictibil. “Dacă mi-e foame, știu că vine cineva la mine și mă hrănește”.
Bebelușul începe să asocieze atenția și receptivitatea adultului cu senzația de bine, de căldură și de siguranță și așa începe să perceapă lumea: drept un loc bun și primitor, în care poate crește.
Toate aceste situații repetabile și predictibile din primele luni de viață ale unui copil îi formează felul în care se uită la lume în general. Calitatea și tipul de răspuns al adulților la cererile bebelușului îi dezvoltă acestuia treptat rezistența sau vulnerablitatea.
Mai mult decît atît, interacțiunile zilnice multiple între mamă și bebeluș îi construiesc celui mic capacitatea de a iubi. Felul în care mama îl ia în brațe, îl mîngîie, îl atinge și îl alină contribuie decisiv la dezvoltarea acelor circuite neuronale prin care bebelușul învață să primeacă și să ofere apoi iubire.
Și asta nu înseamnă răsfăț.
Înseamnă iubire și siguranță.
Înseamnă un copil care crește cu încredere în lume și apoi în el.
