(Sau gîlceava terapeutului cu lumea)

E o vorbă în engleză care spune: “Sticks and stones may break your bones but words can never hurt you”. E una din ocaziile în care înțelepciunea populară o dă-n bară glorios.

Mi se întîmplă destul de des să aud clienți care-mi spun:

“Eu n-am așa traume grele, cum ziceți voi, ai mei au avut grijă de mine, chiar am avut o copilărie ok. Mă mai caftea tata cînd o făceam lată, da’ rar de tot. Și-atunci chiar mi-o căutam singur”.

“Adică ce făceai?”, întreb eu.

“Ei, nu-mi plăcea carnea cînd eram mic și știi cum era pe atunci cu mîncarea, odată m-a prins tata că aruncasem la closet carnea din mîncare și m-a bătut cu băbătoru’ de m-a zvîntat că așa s-a-nfuriat că-mi bat joc de mîncare.”

“Cîți ani aveai?“, întreb.

“Cinci ani”, îmi răspunde acum adultul, tată, perfect conștient că suntem obișnuiți să aemstecăm cumva reacțiile de atunci cu înțelesurile de acum și că de multe ori, ca adulți, diminuăm cumva reacțiile impulsive ale părinților noștri, că doar e cumva aiurea acum să zic că problemele mele emoționale de adult au vreo legătură cu bătaia aia de atunci.

Sau:

“Mă punea mama pe coji de nucă, fiindcă greșeam la teme și zicea că-s repezit ca tata și tre’ să scoată răul din mine. Dar știu că mă iubea”.

Nu despre genul ăsta de traumă vreau să vă povestesc aici. De cînd terapiile s-au înmulțit și îndesit, de cînd vedem tot mai multă literatură, cercetare și studii în legătură cu felul în care se formează și se dezvoltă creierul copiilor, de cînd cuvîntul “traumă” a intrat cumva în vocabularul mai mult sau mai puțin uzual al tuturor, a adus cu el o aură de dramatism și violență extremă.

Cuvîntul sună greu și apăsător dacă e rostit în afara unui spital de urgență sau a unui cabinet de psihoterapie. Ne vine să-l rezervăm cazurilor îngrozitoare, de genul evenimentelor care deschid emisiunile de știri. Nu despre abuzurile fizice de genul celor de mai sus vorbesc aici.

Despre abuzul emoțional vreau să vorbesc. Abuzul emoțional se referă la orice comportament prin care părintele umilește sau învinovățește, batjocorește sau ironizează, rușinează sau diminuează  un copil. Absolut toate studiile desfășurate în ultimele zeci de ani asupra adulților care au fost abuzați emoțional în copilărie dovedesc că vorba din începutul articolului e scrisă și de fapt gîndită într-o vreme în care nu prea se știa mare lucru despre cum se dezvoltă mintea unui copil.

Pe scurt și brutal, abuzul emoțional îndelungat micșorează creierul. E demonstrat în laboratoare și descris în studii că abuzul emoțional constant determină micșorarea unui zone a creierului numită hipocampus. Iar acum iată ce se întîmplă în creierul unui copil mic:

  • Creierul copilului, mai ales al copilului pînă în 6, 7 sau chiar 8 ani, "judecă" pur emoțional.
  • Dacă vi se pare prea laxă limita asta - între 6 și 8 ani - vă propun următorul exercițiu, dragi părinți: aduceți-vă aminte de perioada în care copilul vostru a învățat să citească ceasul, evident cel analogic. Exact atunci a început să învețe să “judece”, adică să folosească capacitățile care au făcut din neocortex apanajul mîndru al ființei umane. Copilul începe să analizeze, să structureze logic, să categorisească, să-și formeze un proces de decizie, adică să gîndească rațional, cam de cînd învață să citească ceasul și să înțeleagă timpul.
  • Pînă la 7, chiar 8 ani,  copilul se raportează la realitate doar emoțional și trăiește doar în prezent. Unul continuu. Iar realitatea și timpul ăsta veșnic prezent le interpretează pur emoțional. Adică fără logică.
  • Sistemul limbic, zona primitivă și emoțională, este activă. În această zonă se găsesc două structuri: hipocampul și amigdala. Hipocampul joacă un rol esențial, printre altele, în memoria de scurtă durată, iar pentru ca ceva să fie reținut pe termen lung, memoria pe termen scurt este primul pas. Orice informație este întîi stocată în hipocamp, înainte de a fi eliminată sau trecută în memoria pe termen lung. Nici un proces de învățare nu poate deci exista in absența memoriei pe termen scurt.

 

Cînd un copil este constant criticat, certat, bruftuluit, pisălogit, ironizat, cînd niciodată nu e bine/corect/destul ce face, creierul lui produce automat și in exces cortizol, care e hormonul de stress. Cortizolul atacă celulele nervoase din hipocamp și îl micșorează. Cu cît stresul e mai mare, cu atît cantitatea de cortizol e mai mare, deci cu atît mai mult va determina micșorarea hipocampului. Capacitatea de învățare a copilului e mult redusă, pentru că memoria de scurtă durată e redusă. Există, legat de cele de mai sus, unul dintre cele mai bine păstrate secrete din educație: copiii nu învață bine în stress, ci dimpotrivă, cînd sunt relaxați. Cînd școlile lumii vor afla toate lucrul ăsta, avem deja o șansă enormă ca generațiile următoare să se ducă la școală cu mai multă bucurie.

  • A doua zonă din sistemul limbic care e puternic afectată de abuzul emoțional este amigdala, minunatul nostru senzor de pericol. Creierul copiilor crescuți în abuz emoțional integrează starea de frică drept normalitate, iar acești copii învață hipervigilența și anxietatea drept stări dominante. Și asta se întîmplă pentru că în cazul amigdalei, abuzul emoțional pe termen lung produce inflamarea amigdalei. Această minunată structură este, pe cît de primitivă, pe atit de esențială: nu numai că ne controlează respirația și ritmul cardiac, dar e și centrul de control al emoțiilor. Adică nu numai că decide cum bate inima, dar mai decide și cum interpretez sentimente sau senzații ca iubirea, impulsul sexual, ura și frica. Hot, nu-i așa? (Sau cool, depinde de ce expresie folosești mai des pentru ceva ieșit din comun).

Persoanele supuse constant și îndelungat abuzului emoțional sunt în permanență în stare de atac sau de apărare, tocmai pentru că amigdala e in alertă tot timpul.

Un copil care a fost mereu certat sau umilit, pus la colț sau tratat fără respect dezvoltă traume sau răni emoționale similare celor produse de abuzul sau violența fizică.

Zone mari din creier, de care depind procesele de învățare și dezvoltare a comportamentului, sunt reduse in volum și activitate in cazul adolescenților sau adulților abuzați emoțional în copilărie. Ei sunt tot timpul în alertă, pe care nici n-o mai percep de fapt.

Așadar țipetele și certurile, criticile și umilințele verbale pot avea efecte mult mai dureroase și mai de lungă durată în viața copiilor decît am putea crede, la fel de grave și mutilante ca orice formă de violență fizică.

N-am să uit niciodată figura tristă și cumva resemnată a unei femei minunate care îmi povestea cum a fost victima unui abuz sexual la 6 ani, dar care a izbucnit în lacrimi cînd mi-a zis:

“Dar ce mi-a distrus parcă cu adevărat copilăria a fost ce mi-a zis mama, pe care n-o puteam mulțumi niciodată, care, după o repetiție la pian mi-a spus, tăios și final: Gata, nu mai ești raza mea de soare, nu te-ai calificat la concurs”.

 

Aveți grijă la cuvinte, vă rog.

Ca să aveți grijă de copii.